Știrea că șeful Monetăriei Statului încasează lunar peste 11.000 de euro, adică aproape dublu față de câștigurile președintelui unei mari capitale, a stârnit valuri de uimire și dezbatere publică. Povestea lui Octavian Schen, fost electrician și acum director general al instituției responsabile cu bătutul metalului de cea mai mare importanță națională, ridică semne de întrebare despre modul în care un profesionist plecat de jos poate ajunge, în doar 15 ani, în fruntea unei structuri cu mari responsabilități financiare și simbolice.
Cariera domnului Schen începe într-un mediu practic, printre cabluri și tablouri electrice, unde a învățat nu doar să repare instalații, ci și să lucreze metodic, cu atenție la detalii. Abilitatea de a rezolva probleme tehnice și disciplina dobândită într-o profesie manuală i-au deschis, treptat, ușa unor posturi de conducere în interiorul Monetăriei Statului. Pe măsură ce urca în ierarhie, responsabilitățile sale au sporit, la fel și competențele în coordonarea echipelor și gestionarea proceselor complexe.
În ultimii ani, Schen a strâns la activ mai multe funcții-cheie: coordonator de producție, șef de departament și apoi director adjunct, înainte de a fi numit la conducerea întregii Monetării. Specializarea tehnică, combinată cu un talent incontestabil pentru management, l-a ajutat să aprofundeze cunoștințe privind fluxurile de fabricație a monedelor, procedurile de calitate și standardele internaționale de siguranță. Este prin aceste etape, explică surse apropiate instituției, că a câștigat încrederea factorilor de decizie din Ministerul Finanțelor.
Remarcabil este, însă, nivelul salarial pe care îl încasează acum: peste 11.000 de euro net lunar, echivalentul a peste 50.000 de lei pe lună. Comparativ, un primar de București sau președintele unei instituții publice majore ajunge la salarii de 5.000–6.000 de euro. Diferența ridică întrebarea firească: fac funcțiile manageriale din structuri de stat parte dintr-un sistem cu reguli transparente, unde meritocrația este singurul criteriu, sau există și alte influențe – politice, relaționale ori de altă natură?
Reacțiile opiniei publice oscilau între admirație pentru parcursul profesional și indignare că remunerațiile din sectorul public pot ajunge la niveluri comparabile cu cele din mediul privat, ba chiar le pot depăși. Într-o țară în care salariul mediu net este în jur de 6-7 milioane lei vechi, un venit de peste 50.000 de lei pare de neînțeles. Totuși, argumentul apărătorilor săi este că responsabilitatea de a proteja rezervele metalice, de a asigura integritatea producției și de a gestiona relații internaționale cu furnizori specializați impune remunerații care să atragă specialiști de top.
În calitate de director general, Octavian Schen are în fișa postului monitorizarea întregului proces de fabricație, de la lingoul de metal până la punerea în circulație a monedelor și bancnotelor. El coordonează bugete de câteva zeci de milioane de lei anual, negociază contracte cu firme din străinătate și asigură respectarea normelor UE privind siguranța și anticorupția. În plus, răspunde de întreținerea echipamentelor de înaltă precizie și de formarea continuă a personalului tehnic angajat.
Dincolo de cifre, această poveste ne provoacă să reflectăm la transparența deciziilor de salarizare în companiile și instituțiile de stat. Când apar discrepanțe atât de mari între funcția politică de top și cea executivă, ar trebui să existe mecanisme clare care să justifice de ce un salariu este cuantificat astfel și nu altfel. Poate un sistem de evaluare pe performanță sau un plafon legal ar contribui la echilibrul dintre nevoia de competitivitate și cea de responsabilitate socială.
Mai mult, comparația cu salariul președintelui țării, în speță Nicușor Dan, aduce în discuție rolul șefului unei capitale în gestionarea serviciilor publice, a infrastructurii și bugetelor municipale. În condițiile în care primarul capitalei administrează zeci de mii de angajați și un buget de miliarde de lei, diferența de plată față de un director de instituție centrală ridică semne de întrebare privind prioritizarea resurselor și a competențelor necesare pentru binele public.
Probabil că soluția nu stă în reducerea artificială a salariilor sau în impunerea unor limite drastice, ci în stabilirea unor criterii transparente de performanță și a unui cadru legislativ care să asigure o comparabilitate reală între posturi similare din sectorul public. Astfel, am evita percepția că anumite poziții se monetizează exagerat și că accesul la ele se face prin conexiuni politice mai degrabă decât prin competențe.
Concluzionând, ascensiunea lui Octavian Schen de la electrician la director general al Monetăriei Statului reprezintă atât un exemplu de reușită profesională pornind de la zero, cât și un prilej de dezbatere privind sistemul de remunerare în instituțiile publice. Cazul său ne îndeamnă să cerem transparență și echitate în alocarea resurselor umane și financiare, astfel încât meritul și responsabilitatea să rămână pilonii de bază ai oricărei administrații performante.
