Pe măsură ce tehnologia pătrunde în fiecare colț al vieții noastre, granița dintre siguranță și supraveghere se subțiază alarmant. După ce platformele sociale au devenit teren de vânătoare pentru datele personale, administrația americană pare că ridică ștacheta intruziunii, lansând un program de colectare a ADN-ului de la peste 133.000 de copii migranți. Ce înseamnă această decizie și cum se scrie un destin cu litere de biometrie?
Inițiativa nu s-a anunțat cu tam-tam: în spatele cifrelor se ascunde experiența a mii de copii despărțiți de familii, transportați prin puncte de frontieră, apoi supuși examinării genetice. Oficialii susțin că vor să prevină fraudele de identitate și traficul de persoane. Însă, atunci când un minor ajunge să fie tratat ca un suspecat pe viață, granița dintre protecție și abuz devine imperceptibilă.
Documentarea ADN-ului poate părea un instrument util: oferă o formă unică de identificare, imposibil de falsificat. Dar cine garantează că aceste baze de date nu vor ajunge în mâini greșite? Și cum resimt acești copii gestul de a li se recolta mostre biologice? Psihologii avertizează că, pe termen lung, astfel de proceduri pot consolida sentimentul de stigmatizare, de eternă privare de demnitate.
Pe plan legal, situația este complicată. Convențiile internaționale interzic prelevarea de date biologice fără consimțământul informat sau fără un temei judiciar solid. Chiar dacă administrația americană invocă starea de urgență și nevoia de a combate crima organizată, aceeași abordare nu e aplicată refugiaților europeni sau categoriilor vulnerabile care nu fac subiectul unei monitorizări atât de aspre.
Amenințarea unei vieți marcate pentru totdeauna de un cod ADN poate lăsa urme greu de șters asupra acestor copii. Mulți dintre ei au trecut deja prin experiențe traumatice: fugă din calea violenței, drumuri periculoase, spărgerea legăturilor familiale. A le adăuga eticheta de „suspect” la câțiva ani după ce au fost separați de părinți echivalează cu o condamnare subtilă, dar cu efecte psihologice profunde.
Comparativ cu alte state, unde refugiații beneficiază de procese mai transparente și de acces la asistență juridică, practica americană pare să ignore jurisprudența internațională și principiile de bază ale drepturilor copilului. Europa discuta încă despre integritatea datelor digitale, în timp ce SUA mută discuția pe un teren mult mai invaziv.
Din perspectivă etică, întrebarea de bază rămâne: merită sau nu să sacrificăm dreptul la intimitate pentru o iluzorie siguranță? Nu e prima dată când supravegherea de LIDAR, camere cu recunoaștere facială sau scanări biometrice provoacă dispute, dar ADN-ul este cel mai personal dintre toate simbolurile identitare. Odată stocat, nu mai poate fi modificat sau șters, iar consecințele „scurgerii” lui pot fi catastrofale pentru întreaga viață a unei persoane.
În acest context, transparența și controlul independent par soluții indispensabile. Guvernul american ar trebui să publice cifre detaliate, să explice fiecare etapă a procedurii și să permită accesul ONG-urilor specializate în drepturile copiilor la documentația de procesare a probelor biologice. Fără astfel de garanții, asistăm la un experiment social periculos.
Mai mult, e nevoie de un cadru legislativ clar, care să precizeze exact când și cum poate fi colectat ADN-ul, cine are dreptul să-l acceseze și în ce condiții poate fi șters. O astfel de legislație nu trebuie să întârzie, pentru că fiecare zi în care 133.000 de copii migranți trăiesc cu stigmatul de „suspecți” e o zi prea multă.
Concluzionând, suntem în fața unui punct de cotitură: putem alege să transformăm tehnologia într-un instrument de control și etichetare sau într-un aliat al protecției celor vulnerabili. Dacă permităm ca ADN-ul să devină o povară pentru cei mai mici dintre noi, riscăm să renunțăm la cele mai fundamentale valori umane. Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată, demnitatea și drepturile copiilor nu ar trebui niciodată să fie compromise.
