În România comunistă, călătoria spre posesia unei Dacii semăna adesea cu o expediție în teritorii necunoscute. Nu era suficient să strângi bani – trebuia să-ți rezolvi «problema autoturismului» prin relații, liste de așteptare și multe luni, chiar ani, de speranță și anxietate. Pentru familia obișnuită, o Dacie 1300 nu reprezenta doar un mijloc de transport, ci un trofeu al statutului social și o dovadă de succes personal.
Pentru a intra în posesia unui automobil românesc, solicitanții completau dosare ample, își depuneau cererile la uzină sau la comisii locale și primeau un rând în listele de așteptare. În unele cazuri, așteptarea se întindea pe peste zece ani. În acest răstimp, familiile își planificau economiile cu rigurozitate, renunțând la luxuri mărunte și sacrificând concedii sau cadouri pentru cei dragi.
Valoarea unei Dacii putea depăși cu mult venitul mediu anual al unei familii. Pentru a strânge banii necesari era nevoie de ore suplimentare la serviciu, activități de voluntariat productive (pentru a primi «tichete de muncă») și chiar un mic (sau mare) protest față de prețurile oficiale. Se zvonea că cine știa pe cine trebuie să «ajute» cu diverse servicii putea urca câteva poziții în listă, iar alții scoteau bani din buzunar pentru a avansa mai rapid.
Pe lângă plata în numerar, era nevoie de plata unor cupoane de consum – o formă de control al statului asupra bunurilor de larg consum. Îi conferea autoturismului o aură de raritate, amplificându-i prestigiul. Familie după familie, vestea că o Dacie a ieșit pe poarta fabricii răsuna ca un ecou triumfător, iar vecinii începeau să admire viitorul posesor cu interes și dușmănie deopotrivă.
Dincolo de mijlocul de transport, posesorul unei Dacii intra în clubul exclusiv al „aleșilor”. Se beneficia de un plus de încredere în comunitate, putea duce la bunici familiari cu geografie mai puțin străbătută și se bucura de libertatea de a merge la țară fără a depinde de autobuze sau trenuri supraaglomerate. În mod transparent, un automobil devenea un pod spre locuri și oportunități altminteri inaccesibile.
Costul unei Dacii în Epoca de Aur echivala adesea cu valoarea unui apartament de două camere în marile orașe ale țării. Raportul acesta absurd între preț și utilitate ilustrează efectele economiei centralizate: lipsa concurenței, prețuri politice și un fenomen rar întâlnit în capitalism, unde automobilul se devalorizează instant la ieșirea din showroom. În România comunistă, Dacia era «investiția cea mai sigură» într-o societate unde bancnota de 100 de lei nu-și schimba prea mult puterea de cumpărare peste noapte.
Întreținerea mașinii era la fel de complicată. Piesele de schimb se găseau cu țârâita, reparațiile personale erau o adevărată școală de mecanică, iar improvizațiile deveniseră un talent al fiecărui șofer. Conducte de cauciuc furate din fabrici, vopsea amestecată cu substanțe casnice și piese adaptate de pe alte modele bulgărești sau cehoslovace alcătuiau un peisaj de «do-it-yourself» extrem.
Din perspectiva mea, e fascinant cum o societate poate atribui un asemenea simbolism unui obiect definitiv banalizat astăzi. Tinerii generațiilor post-decembriste nu-și pot imagina câtă emoție stătea în simpla clipă când primeai talonul de la «Întreprinderea de Autoturisme Pitești». Greutatea acelui document era mai mare decât a oricărei semnături moderne de credit bancar.
Astăzi, când cumpărarea unei mașini poate dura câteva zile și accesarea unui împrumut e guvernată de calculatoare, ne uităm la Epoca de Aur cu melancolie și, de ce nu, cu ușoară amuzare privind rigurozitatea birocratică. Însă lecția acestei perioade rămâne valoroasă: dorința de progres și sentimentul că anii de așteptare pot consolida aprecierea unui obiect, făcându-l mai mult decât o simplă achiziție.
În concluzie, lupta românilor pentru o Dacie în comunism ne arată cât de răspândită și de necesară este dorința de libertate și mobilitate. Mai mult decât o mașină, era o oglindă a aspirațiilor și a speranțelor unei generații care a găsit bucurie în sacrificiu și valoare în simplu. Poate tocmai de aceea memoria colectivă a transformat Dacia 1300 în legendă – nu doar ca vehicul, ci ca simbol al unei epoci care, deși plină de piedici, a creat povești pe patru roți ce încă ne fac să zâmbim.
